Santiago parea a destinatie perfecta pentru un tranzit de cateva zile si locul in care sa ne punem la punct dupa primele doua saptamani de calatorie sud-americana. Citisem multe articole despre dezvoltarea tarii si cum au reusit din punct de vedere economic si eram curios cum se vad astea in viata de zi cu zi. Turistic ne era clar ca e doar o destinatie in treacat si mai mult de 2 zile nu avem ce face.
Prima zi, primul soc
Cand ajungi la ora 2 in Santiago nu prea stii ce sa crezi. Totul era aproape pustiu, doar cativa oameni ai strazii ce se zareau. Starea ciudata o aveam si de la lipsa masinilor parcare in strada. Soferul care ne-a luat de la aeroport ne-a spus ca in multe zone este interzisa parcarea in strada si toti au parcari in bloc sau in parcarile supraetajate.
Duminica este o zi de sarbatoare in Santiago. In contrast cu Buenos Aires cel pustiu, in Santiago localnicii ies in numar foarte mare pe strazile orasului si in parcuri. Cateva dintre strazile centrale erau inchise traficului si transformate in piste pentru bicle si role. La intersectiile cu strazile circulate de masini erau voluntari care aveau ca misiune sa opreasca biciclistii daca vin masini… sau invers.
Pana sa ajungem in Plaza de Armas totul parea wow si foarte modern pentru un oras sud-american. Chiar si piata arata foarte bine si atmosfera amintea putin de sudul Spaniei. Aici am intrat in Catedrala Metropolitana despre care citisem ca are picturi deosebite. Ca si cea din Buenos Aires, nu m-a impresionat cu nimic in mod special. Este mare, interesanta, dar cred ca am vazut prea multe catedrale si sunt mai greu de impresionat.
Paseo Ahumada
Din piata am continuat cu strada Paseo Ahumada. Aceasta, ca si altele din zona centrala sunt strazi pietonale devenite bazare. Intre bazarele de produse “de brand” din Asia si bazarul improvizat in strada nu era vreo diferenta. Vanzarea de produse in aceasta maniera este ilegala, dar politia nu face nimic sa stopeze fenomenul. Vazusem la un moment dat cateva panouri cum ca este interzis sa cumperi de la ei, dar cam asta e tot.
Pe langa bazar, pe Paseo Ahumada mai poti gasi jucatori de alba-neagra si spectacole in aer liber. Aici am vazut, pret de jumatate de ora, un spectacol de dans autentic chilian (cueca). Cred ca a fost unul dintre cele mai interesante spectacole in strada pe care le-am vazut pana acum. Trupa, dupa imbracaminte si organizare, parea una de profesionisti.
Si daca tot ai ajuns in zona Plaza de Armas, e timpul si locul sa incerci ceva traditional. Mote con huesillo se numeste si este o bautura racoritoare foarte populara in perioada verii. E atat de populara incat se vinde si la litru. La baza are suc de piersici si grau. Pe langa asta, mult zahar. Chiar daca am luat o portie mica, nu am reusit sa o termin.
Am lasat in urma Paseo Ahumada si am mers pana la Palacio de La Moneda, palatul prezidential. Ne-am multumit doar cu admirarea cladirii de afara. Dupa asta a inceput aventura gasirii unui loc pentru pranz, iar asta intr-o zi de duminica e o experienta enervanta deoarece majoritatea restaurantelor sunt inchise. Ne-am invartit mai bine de o ora in cautarea unui loc decent, iar ce am gasit era la limita dintre restaurant si fast-food.
Mirador Santa Lucia
Prima zi am incheiat-o cu Mirador Santa Lucia, unul dintre locurile bune de unde poti avea parte de o panorama a orasului. Fiind o zi senina am putut admira orasul cu Anzii pe fundal. Din pacate aceasta fost si singura zi senina. Din acest motiv nu am mai urcat in observatorul din Costanera si nici pe dealul San Cristobal. Daca vremea te ajuta cu siguranta cel mai bun view o sa-l ai din Sky Costanera, un observator 360 situat la 300 m.
Am coborat “de pe deal” si am mers in zona Paseo Barrio Lastarria, aici fiind si cele mai multe restaurante si cafenele cu note bune in Google Trips/TripAdvisor. Duminica aparent strada si cateva spatii devin piete cu produse traditionale sau handmade.
De la arta urbana, la arta supravietuirii
Ziua a doua am inceput-o cu o vizita in districtul financiar. Cladirea Costanera ne facea cu ochiul din departare si am trecut sa o vedem de aproape. Din departare era interesanta, insa aflati in zona ei nu mai era asa de atractiva.
De aici am pornit spre Sculpture Parc, un muzeu in aer liber. Acesta parea ca arata mai special si ne va oferi si o priveliste cu Costanera pe fundal. Pozele interesante din Google Trips nu aratau chiar realitatea si am pierdut timpul cu acesta plimbare fara sa descoperim ceva special. Daca nu urci in Sky Costanera, chiar nu vad un motiv serios sa vii in zona aceasta.
Am renuntat sa mai mergem pe jos si am luat metroul pana la Patio Bellavista. Speram ca de aceasta data sa gasim realitatea din poze si sa ramanem aici pentru pranz. Restaurantele si cafenele aratau interesant si pare locul perfect pentru petrecerea serii, dar unde am fi putut manca ceva decent nu era deschis. Ne-am oprit la o cafea (proasta) si am continuat plimbarea spre Piata Vega. Drumul pana acolo a fost prin Barrio Bellavista, considerata cartierul boem al orasului.
Nici nu am ajuns in piata si era tot mai clar ca aici nu e vreo sansa de gasit ceva de mancare intr-un cadru decent. De fapt, piata era mai mult bazar si in jur era unul dintre cele mai urate locuri in care am fost. Prezenta noastra pe acolo nu a trecut neobservata si tot timpul am avut impresia ca se uitau la noi. Nu am avut probleme, dar nici nu recomand sa ajungi pe acolo.
Bazarele pline de chinezarii nu sunt neobisnuite in orase indiferent de marimea lor. In Santiago neobisnuite sunt vanzarile de tot felul de lucruri in plina strada. Punctul maxim mi s-a parut in fata supermarketurilor unde vanzatorii ambulanti de legume si fructe si-au pus tarabele pe scarile de la intrare.
Vanzarea din metrou nu mi s-a parut neobisnuita, insa modul de organizare era de departe cel mai evoluat din America de Sud. Sucurile si apa se vindeau din genti termice, iar la capatul trenului era improvizat “un frigider” pe un carut mobil.
Mancarea, o mare dezamagire
Cautarea unor locuri ok pentru pranz si cina a fost o problema si in cursul saptamanii. Chiar daca erau mai multe optiuni, cele cu note bune nu erau asa de variate. Pe langa asta, preturile erau mai mult de vestul Europei decat de cel al Americii de Sud. Singurul loc pe care il pot recomanda pentru pranz sau cina este Chipe Libre – Republica Independiente del Pisco. Preturile in acest loc au fost in jurul a 13-15000 CLP (17-20 euro) pentru un fel principal.
La orice inseamna nota de plata se adauga aproape standard si obligatoriu un bacsis de 10%. Asta e valabil peste tot in Chile si majoritatea aduc nota cu tot cu aceasta “taxa”, nu vorbesc de ea si nici nu schiteaza vreo multumire. Tinand cont de serviciile oferite, majoritatea nici nu merita propina.
Merita Santiago?
Santiago are putine de oferit pentru turisti. Combinat cu Valparaiso si Crama Concha y Toro e de luat in calcul pentru 3-4 zile. Vreo 2 zile cred ca e timpul perfect pentru a vizita Santiago. Mai mult de atat e prea mult si cu cat incerci sa vizitezi mai multe, cu atat descoperi mai mult din partea mai putin placuta a orasului.
Experimentul Chile a reusit economic, dar a obtinut doua tari in una. O parte o duc foarte bine si o parte foarte prost. Conform studiilor, peste 60% din chilieni traiesc in saracie. Asta in contextul in care tara este, conforma Bancii Mondiale, in grupa tarilor cu venituri ridicate.
Probabil vor mai trece cateva generatii pana cand se vor uniformiza clasele sociale, insa tind sa cred ca asta nu se va intampla prea usor… poate chiar niciodata. De ce? Cam din acelasi motiv pentru care nici Romania nu reuseste sa prinda din urma plutonul tarilor dezvoltate din Europa.