Citisem cu ceva timp in urma despre masurile pe care Australia si Noua Zeelanda le au pentru a proteja natura. In aceste tari protectia mediului e dusa la nivel de arta si cea mai simpla solutie a fost o continua carantina. Iar aceasta carantina nu este doar fata de anumite tari cu probleme, ci si intre cele doua tari (dar despre asta aveam sa aflu la fata locului).

De mic (2012) imi doream sa zbor cu Emirates. Citisem multe pareri pozitive despre ei incat voiam sa ma conving ca isi merita locul in top. Au trecut 4 ani si am ajuns sa zbor cu ei pe ruta Sydney – Auckland – Wellington. Am fost foarte incantat de pret si ora de zbor incat am trecut cu vederea ca voi schimba in Auckland, pe o companie low cost (JetStar), pentru a doua parte a drumului.

Abia cand am ajuns in aeroport am realizat ca nu e chiar asa placut sa zbori cu Emirates la capatul lumii. Ceea ce eu credeam ca e un zbor Sydney – Auckland, a fost de fapt un zbor cu mai multe opriri. Ruta completa era Dubai – Bangkok – Sydney – Auckland si pana sa ajunga la “statia“ mea a adunat 50 minute de intarziere. Si, ca sa fie si mai palpitant, bagajul a trebuit sa-l mut singur ca era trecere de pe international pe domestic. Escala de 3 ore parea suficienta, dar cele 50 de minute au ajuns sa fie 90.

Cu cafeaua din Vietnam am intrat in Australia fara sa ne gandim ca e chiar necesar sa o trecem pe lista de “bunuri de declarat”. Cum nu erau seminte si nici ceva procesat, am decis ca n-ar rost s-o declaram din moment ce nu se incadreaza clar la vreo categorie. Fiind ajunul Craciunului probabil au fost mai flexibili si am trecut de vama fara o scanare/verificare de bagaj. Nu, nu e recomandata varianta aleasa. E mai sigur sa declari tot ca sa nu risti ca prima amintire cu Australia sa fie o amenda piperata.

La intrarea in Noua Zeelanda am declarat cafeaua. Nu ca s-ar fi incadrat la vreuna dintre categorii, dar am decis sa le zicem de toate ca cine stie ce idei le mai vin. Cumva am facut bine ca e ceva care e pe lista de lucruri de declarat. Pe langa asta, mai aveam ceva ce se incadra la categoria fructe si legume proaspete – o punga de morcovei (aka baby carrots) luati din Sydney pentru zbor, in caz ca mancarea va fi proasta. Cum pe Emirates masa si snack-ul au fost foarte bune si consistente, punga a ramas nedesfacuta.

Escala suficienta de 3 ore a ajuns intr-un final de o ora si vreo 10 de minute. In acest timp trebuia obtinuta viza, trecut de bunuri de declarat si ajuns la timp inainte de inchiderea check-in-ului la zborul urmator. Ca noi romanii, majoritatea de pe acolo obtineau viza pe loc dupa o scurta discutie cu politia de frontiera. Insa, dupa un zbor cu cateva sute de oameni la bord, am ajuns la o coada interminabila.

Dupa un calcul rapid concluzia a fost ca ratam zborul urmator… singurul care mai era in acea zi spre Wellington. Varianta “merita incercat” in astfel de situatii e rugatul celor din fata sa te lase sa-i depasesti pe motiv ca pierzi zborul. La primii a fost rugamintea mai lunga ca la restul deja se stiau ce vrem ca nu fusesem primii. Unii au fost nemultumiti ca trecusera si altii in fata, dar au acceptat intr-un final sa-i depasim. Nu am reusit insa sa trecem de un cuplu canadian care a blocat accesul cu trolerele. Ocazie cu care canadienii au coborat cateva locuri in clasamentul spiritului civic :))

Blocajul canadian nu a reusit sa reduca mult sansele de a prinde urmatorul zbor. Viza a fost o simpla formalitate cu cateva intrebari despre sejur si durata. Nu au dorit nicio dovada de plecare din tara inainte de 3 luni sau ceva sa confirme ca avem fonduri. Probabil si presiunea celor cateva sute de oameni la coada a grabit formalitatile.

Sperantele ca vom prinde zborul au crescut simtitor odata cu obtinerea vizei. Nu am avut timp sa ne bucuram prea mult ca foita cu bunuri de declarat nu prezenta interes la viza, cum credeam, ci la vamesul de la bunuri de declarat. S-a uitat la foita, observand ca am declarat cafeaua si morcoveii, a incercuit cu rosu, si ne-a indrumat spre zona de verificare. Si noi care credeam ca am scapat…

Cativa pasi si ajungem la o zona cu pereti inalti si o singura cale de acces. Din nou coada… Ma uit la ceas, ma uit la coada, ma ridic pe varfuri sa vad peste pereti… cam asta ne-a fost, pe aici nu se trece rapid. Varianta cu rugatul putea fi folosita, dar cu rugaciuni la divinitati sa intarzie avionul. La cate temple vazusem in Asia, ar fi fost bine sa facem o donatie consistenta la un zeu sa avem acum ce invoca.

Zona aceasta speciala cu pereti inalti era apropiata ca organizare de securitatea de la porti. Cu fiecare secunda scursa ideea de a prinde urmatorul zbor disparea. Ma mai ridic pe varfuri de cateva ori si zaresc intinse pe mesele metalice bagaje despachetate in detaliu. Deja incepusem sa ne facem griji de ce mai aveam prin bagaj si poate trebuia declarat. Aia e, am trecut de ultima sansa de a spune ce avem. Cat poate sa fie si amenda asta, sper doar sa putem plati cu cardul. Dar stai, nu asta era problema noastra, ci zborul care isi va lua zborul in vreo 35 de minute.

Ne vine si noua randul sa dam bagajele la torturat. Pe o masa alaturata unii isi prezentau suvenirurile din lemn si explicau de unde le au, pe o alta se examinau niste bocanci de trekking. Cam atat am vazut, ca deja suntem intrebati daca avem bocanci sau alt echipament in afara de ce este pe noi. La echipamentul montan verificarea se face in special pentru a se asigura ca nu au pamant. Ca au sau nu, vor decide ei acolo, cert e ca trebuie declarate. Nu se declara insa ceea ce porti in acel moment ca vor face o verificare din ochi atunci pe loc.

Cu cafeaua intr-o mana, morcovii in alta si bagajele gata de desfacere suntem pregatiti de verificare. Cafeaua nu a prezentat interes. Nu aceeasi soarta au avut-o si morcoveii care au fost de fapt motivul pentru un control suplimentar. In fond, scria pe una dintre foite CARROTS, dar cine sa vada. Au urmat 20 de fraze despre cat de minunata e Noua Zeelanda si cat de mult incearca ei sa protejeze natura, motiv pentru care nu este permis cu fructe si legume proaspete in tara. Toate astea cu punga de morcovi ridicata in sus ca si cum era cea mai mare captura din istoria recenta. Nu a contat ca sunt din tara vecina si ca punga era inca sigilata. Am ramas in minte cu soarta saracilor morocovei si faptul ca “they must be destroyed”.

Ajunsi la sosiri aflam cu bucurie uimire ca terminalul domestic e la un bus distanta. Clar! Nicio sansa sa prindem avionul. Incercam totusi sa ne pastram speranta ca poate daca alergam poate avem o sansa. Asa ca aruncam rucsacii intr-un carut si incepem sa alergam spre terminal. Ne intersectam pe drum cu canadienii care, desi spuneau ca au avion la aceeasi ora cu noi, mergeau de parca erau la promenada. Motherfu**ers!

In aeroport era coada la check in pentru alte zboruri. Ma gandesc sa incerc o scurtatura eliberand biletele si etichetele de bagaje de la automat. Portile insa erau inchise de cateva minute si automatul nu mai vedea rezervarea. Din fericire, cei de la ghiseu au inteles situatia si ne-au preluat bagajele. Am ajuns extenuati la poarta chiar atunci cand s-a inceput imbarcarea. Mega relaxati, faceau imbarcarea in ordinea locurilor si se tineau de ea. Asa ca ne-au scos frumusel din rand si am mai asteptat vreo 10 minute pana ne-a venit randul. In sfarsit!

Cea mai intensa ora din calatoria de 2 luni. O ora mai tarziu… Welcome to the Middle of Middle Earth! Wellington.